Autor: Nicholas, clasa a VIII-a, Liceul International IOANID
După o perioadă plină de evenimente unice, pe care eu, cel puțin, nu le-am mai trăit, în care am avut parte de senzații tari și am experimentat lucruri noi, iată-mă iar la școală. Știu, reîntoarcerea din acest an nu este la fel, este una cu totul diferită, trebuie să respectăm distanțarea socială, purtăm mască, avem un vocabular îmbogățit cu termeni despre pandemie, dar toate acestea reprezintă pași spre întoarcerea la normalitate.
Am 14 ani, am intrat în clasa a VIII-a, iar pentru mine și cei din generația mea, anul acesta urma să fie un capitol nou și o provocare din punct de vedere școlar. Însă acum a mai apărut ceva, care nu are de-a face cu situația academică, ci mai degrabă cu “o situație la nivel global”.
Înainte cu o zi de a mă reîntoarce, îmi făcusem în minte niște scenarii despre cum va fi la școala de data aceasta. Scenarii realiste, cum aveam să constat.
Am ajuns cu zâmbetul pe buze, chiar dacă acesta se ascundea sub mască. De cum am intrat pe porțile școlii, împrejurimile îmi păreau puțin străine. Treptat, lucrurile s-au animat, am fost fericit sa observ că totul era pregătit pentru ca noi să ne simțim în siguranță. M-am îndreptat spre foișorul aflat în interiorul curții, unde doamna asistentă mi-a luat temperatura si m-a notat ca fiind prezent. După aceea, am intrat în clădire, m-am dezinfectat pe mâini și m-am dus la clasa mea.
Acolo mi-am reîntâlnit colegii. Nu păreau speriați neapărat, dar exista o tensiune în aer de care eram cu toții conștienți. Acum șapte luni, în ultima zi de școală, înainte de impunerea carantinei, sesizasem aceeași stare ciudată care părea să ne cuprindă pe toți. Nu era frică, ci mai degrabă o nedumerire, o trăire nouă, necunoscută, cu care ne-am obișnuit mai apoi și care a devenit firească.
În săptămânile care au urmat, m-am surprins deseori în postura de „cameraman deghizat”, care urmărea curios reacțiile celor din jur, elevi si profesori, scurte momente din zi, atitudini, toate cuprinse într-un caleidoscop de trăiri și emoții. Masca, deși nu este cel mai confortabil accesoriu de pe pamânt, făcea parte din toate aceste momente. O vedeam uneori strambă, căzută sau ferm așezată pe fețele celorlalți, iar asta îmi dădea un sentiment de siguranța și de unitate. Până la urmă, suntem cu toții atât de diferiți, dar suntem la școală, curajoși, precauți, liberi, timizi sau optimiști – împreună.
Acum, în încheiere, mă gândesc din nou la anul acesta școlar, cel mai frumos și mai greu de până acum, cu pandemie și restricții de tot felul, un an cu libertate de alegere și cu aceiași profesori inimoși, gardienii sufletelor noastre.
La final, mă întreb cum ar fi mai bine să sune titlul articolului meu: „Cu zâmbetul pe față…” sau „Cu masca pe zâmbet ne-am reîntors la școală?” Oricum ar fi, cu zâmbet și cu mască, astăzi suntem elevi, iar școala ne-a primit, ca de fiecare dată, cu brațele deschise!