Interviu cu bunicul meu, actorul Mircea Andreescu

Autor: Ioana Andriescu, clasa a VII-a

Mircea Andreescu este numele de scenă al bunicului meu. Numele lui real este Mircea Andriescu. Legat de numele de scenă este și o întâmplare amuzantă povestită de el acum ceva timp. Când s-a dus să se înregisteze ca actor, funcționarul de la birou l-a întrebat cum se numește sau dacă își dorește un nume de scenă. El a spus „Mircea Andriescu”, dar funcționarul a înțeles „Mircea Andreescu” și așa a ajuns bunicul meu să fie cunoscut sub acest nume.

Născut pe 30 decembrie, în anul 1939, este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, fiind șef de promoție al anului 1964 și coleg de generație cu Mariana Mihuț, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru. 

Ne poți descrie meseria ta în 3 cuvinte?

Trei cuvinte la care m-am gândit sunt: talent, diversitate și imaginație. Talentul… te naști cu el. Un actor trebuie să aibă și disponibilitate ludică, disponibilitate pentru joc. Cuvântul „ludic” vine din latină, „hommo ludens”, care înseamnă „omul care se joacă”. Iarăși, e important și inclus în talent farmecul personal. În timpul școlii de teatru, unul dintre profesorii mei foarte buni, Octavian Popescu, ne spunea că prima însușire pe care trebuie să o aibă un actor este farmecul personal. Sunt niște noțiuni mai abstracte, dar ușor de înțeles.

Profesia asta, să nu-i mai spunem meserie, este captivantă și pentru că oferă foarte multă diversitate, adică într-o stagiune de teatru poți să joci un personaj din tragedia antică, un personaj din commedia dell’arte sau poți interpreta și un personaj din Caragiale. Tocmai de aceea e captivantă profesia asta, pentru că ai de-a face cu atâtea încercări și personaje, încât e greu să te plictisești. Asta, evident, dacă te pasionează și iubești teatrul.

Imaginația, spuneam eu, e o a treia conditite. Sunt de părere că actorul trebuie să fie un interpret, de aia se spune că “a interpretat rolul cutare”, “este interpretul rolului cutare”. Interpretul este acel om, acel actor care trece prin filtrul propriei sale gândiri, a propriilor sale sentimente, a propriei sale conștiințe și culturi și ajunge să ajute personajul cu acest împrumut al personalității sale. Lucrul acesta mi se pare foarte important, în condițiile în care rolurile pe care le primești nu sunt mereu rolurile pe care le aștepți și cele care te interesează sau cele mai bune. Cu ajutorul imaginației, poți să ajuți rolul acela cu tot felul de date, interpretări care îl scot la suprafață. 

Care sunt satisfacțiile, beneficiile care vin odată cu rolurile tale?

Satisfacțiile sunt formidabile și, în primul rând, existența pe scenă, într-un rol, îți oferă posibilitatea de a avea puteri. E pasionant să vezi un spectator care râde, care plânge și pe care tu îl împingi să facă aceste lucruri, să gândească, să tacă, să fie atent. Asta face parte, evident, când îți reușește lucrul acesta, din satisfacțiile meseriei. Beneficiile au fost că am reușit să fac, fără sprijinul familiei, un institut de teatru, să am parte de niște colegi foarte, foarte buni, care au ajuns printre primii actori ai țării. Am prins o perioada foarte bună la Institutul de Teatru. În afară de asta, o mare parte a activității mele în teatru a fost într-un secol, secolul XX, al spectacolului de teatru, o perioada în care teatrul a căpătat alte forme, înțelesuri, alte valori cu ajutorul unor regizori ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie,  Andrei Șerban. Acestea sunt câteva nume cărora teatrul le datorează mult.

Dar care au fost sau încă mai sunt sacrificiile făcute?

Sacrificile sunt mari, nu sunt unul dintre actorii care au visat de mici, știi cum zic unii, „de când eram copil am visat să ajung actor”. Eu nu mi-am permis când eram copil să visez la așa ceva, m-am născut într-o familie modestă și visurile mele erau să am căldură, să am ce mânca. Teatrul este cel care mi-a oferit câte un rolișor, asta înainte de a ajunge la Institutul de Teatru, câte o figurație, unde am avut ocazia să văd niște actori foarte buni, printre care Ion Marinescu sau regizor extraordinari cum au fost Radu Penciulescu și Cristina Tacoi.  

Peste ce obstacole a trebuit să treci sau ce provocări a trebuit să înfrunți?

Viața pe care am dus-o eu, după terminarea Institutului, nu a fost deloc ușoară. Viața de actor, viața de tată, de familie, pentru că regimul politic a fost de așa natură încât un actor era un soi de slujitor, așa îl voiau vremurile și Partidul. Totuși, am rezistat, au existat niște regizori la noi care s-au luptat ca teatrul să nu urmeze ideologia de Partid. 

În general, acele timpuri, și aici mă întorc la viața de familie, au creat niște perioade de foamete unde era foarte greu să-ți crești copiii, și, știi și tu, eu am avut trei băieți, unul dintre ei îți este tată, care, cu timpul, a ajuns un doctor respectabil, are o meserie foarte bună. De altfel, vreau să-ți spun că nu e o meserie, sunt anumite profesii cărora nu le poți spune meserii, le spui artă sau vocație, printre care și medicina.

Ce te-a atras să mergi pe acest drum, al artelor teatrale?

Știi ce s-a întâmplat? Ți-am spus că, la un moment dat, teatrul de la Oradea mi-a fost și casă, unde era cald, era bine, făceam și eu câte un bănuț și teatrul ăsta mi-a dat o meserie, pe înțelesul vostru, m-a găzduit, mi-a dat putere, mi-a dat încredere în mine, mi-a dat o oarecare popularitate. Din cauza asta m-am încăpățânat și am mers în continuare pe drumul ăsta. De aceea, eu am un mare respect pentru teatru și sub acest semn eu continui să-mi fac treaba.

Ai câteva întâmplări amuzante pe care poți să le împărtășești?

Exista o glumă cu moldovenii, un banc, pe vremea când eram eu mai tânăr. Moldovenii au migrat din cauza dezvoltării proaste a industriei, agriculturii către Ardeal și spre sudul țării. Erau așa de mulți încât călătoreau pe vagoane sau cățărați pe scări. Pe vagoane era câte unul de pază, iar când ajungeau în partea asta a țării, spre Ardeal sau București, unde se făcuse electrificarea căilor ferate, când apăreau firele electrice, striga câte unul „Sârmăăăă!” și toți se întindeau ca să nu fie electrocutați. Bancul ăsta ni-l spunea un coleg de-al nostru, mai în vârstă, care era ardelean și râdea de mama focului. Odată, într-un spectacol,  avea de interpretat un rol într-un decor de gospodărie neîngrijită și, printre mizerile acelea aruncate pe jos, era și o greblă. În timpul spectcolului, a călcat pe dinții greblei și s-a lovit cu coada greblei în cap, între ochi, și vreo două săptămâni a tot purtat niște ochelari pentru că era vânăt. Toată lumea a râs de el și îl întrebam „George, mata știi bancul ăla cu grebla?”, să pui pe cineva acolo să strige „Greblăăă!”, cum îi plăcea lui să strige „Sârmăăă!”. Au mai fost multe povești de-astea.

Din piesele tale, ce ne recomanzi să vedem?

A fost acum vreo săptămână la televizor o piesă cu mine a lui Ibsen, care se cheamă “Strigoii”, ea fiind înregistrată cu foarte mulți ani în urmă, când trăiau și ceilalți interpreți. Sunt și filme, evident, dar dacă vreți teatru, se transmit în fiecare seară la televizor pe TVR3.

–

Am decis să-i iau un interviu și tatălui meu, pentru faptul că are un părinte actor, curioasă să aflu cum a influențat asta modul de a trăi și poate chiar deciziile luate de el. După ce l-am introdus puțin în tema, am început să-l bombardez cu întrebări.

Cum a fost, cum este să ai un tată actor?

Cum să fie? În primul rând, beneficiez de o cultură literară bogată, am avut o bibliotecă mare, plină cu cărți, scrise de dramaturgi, critici, reviste de teatru, cărți filozofice, mai puțin din ce numim noi literatură pentru copii. În al doilea rând, începi să mergi la teatru de la o vârstă fragedă și ești dornic să-ți privești tatăl în premiere, de fiecare dată când se pune un spectacol nou.

De la câți ani ai mers la teatru și ce fel de piese îți plăceau?

Nu prea am mers la teatre de păpuși, am mers la piese dramatice de la vârsta de 6 ani.

Și chiar le înțelegeai?

Mai mult sau mai puțin, normal. Este un bun exercițiu intelectual și cultural.