Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? ….Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Constantin Noica
Pasajul din ”Jurnal de idei” i se potrivește de minune Mihaelei. Ea este și oferă copiilor săi o stare de spirit. Între ea și elevii ei există o sinestezie, o legătură puternică fondată pe iubire și încredere. Când nu se află în ”castelul alb”, se îndreaptă către liceu unde, când nici bine nu intră pe poartă, că și o vezi înconjurată de foștii elevi care o îmbrățișează cu ochii mari și plini de fericire. Teacher Miha face parte din familia IOANID de șase ani, însă pare că e aici dintotdeauna. Programul Mihaelei este extrem de încărcat – pe lângă rolul de învățătoare, ea este coordonator educațional la nivel primar, supraveghează activitatea comisiei de concursuri, dar și revista școlii. Tocmai de aceea, ne bucurăm tare mult că a avut timp să ne acorde acest interviu.
Vă invităm să o cunoașteți mai bine, așa că luați-vă ceașca cu ceai și faceți-vă comozi. Lectură plăcută!
Hai să facem cunoștință! Spune-ne câteva cuvinte despre tine, atât pe plan personal, cât și profesional.
Cu cel mai mare drag! Sunt teacher Miha sau Mihaela Florea, un om fericit să își poată petrece fiecare zi pe meleagurile vesele ale copilăriei zburdalnice, ale inocenței și ale marilor speranțe, unde se simte liber să dăruiască prin joc aripi de vis copiilor săi.
Cred că din acest punct de vedere mă descriu perfect câteva versuri dintr-o melodie pe care, de altfel, o fredonez adesea: ”A-a-ayy, I’m on vacation/ Every single day ‘cause I love my occupation”. Da, îmi iubesc profesia și pun multă pasiune în tot ceea ce fac. Sunt profesor pentru învățământul primar la Liceul Internațional IOANID, coordonator educațional al nivelului primar, coordonator al Centrului de Excelență IOANID, redactor-șef al revistei ”IOANID Magazin” și coordonator al echipei care se ocupă de organizarea și desfășurarea concursurilor școlare la nivelul primar. Mă simt extraordinar alături de colegii mei, alături de ei am găsit întotdeauna soluții la orice situație s-a ivit, am trecut împreună peste orice fel de piedici și am găsit oricând o mână întinsă. Aș vrea să cred că și eu am reușit să ofer la fel de mult pe cât am primit de la ei. ”Bateriile” mi le încarc din plin acasă, unde mă întâmpină o familie plină de căldură, absolut minunată, o familie pe care o îndrăgesc din tot sufletul, iar ”acasă” reprezintă pentru mine locul acela sigur, plin de iubire, de susținere și de armonie, care îmi oferă toate resursele energetice atât de necesare în profesia mea. Încântată de cunoștință!
De ce ai ales să lucrezi în educație?
Am iubit să predau de când mă știu, niciodată nu mi-am dorit să devin altceva. În vacanța mare, începând de pe la 11-12 ani, adunam de pe două-trei străzi copiii veniți la bunici, îmi confecționam un catalog, căutam prin curtea alor mei ”materiale didactice”, scoteam toate scaunele din casă, aducea un vecin mai inimos o bancă și gata: începea școala. Mă implicam cu tot sufletul, îmi plăcea să le explic celor de 6-9 ani ce învățasem eu de la profesorii mei și mă bucuram mult când li se luminau ochii după ce pricepuseră ceva de la mine. Wow, de la mine! În momentul acela simțeam că pot să dărâm și munții! Îmi amintesc că eram exigentă încă de atunci, imediat primeau ”absență în catalog” toți ”elevii” care nu fuseseră treziți la timp de bunici după somnul de după-amiază! Și să vedeți apoi cum mă ruga mama mea să le ”motivez absențele”, amuzată și puțin jenată că o opriseră vecinii pe stradă să îi spună că li s-au plâns nepoții că fuseseră lăsați să doarmă prea mult și, din această cauză, au întârziat la ore… Am organizat cu ”elevii” mei și un spectacol pe stradă, la final de ”an școlar”, cu dansuri, cântece, scenete, spectatori și cu bilet la intrare: o floare. Oare câte grădini ale bunicilor or fi resimțit urmele spectacolului nostru? Nu știu… dar nu s-a supărat nimeni nici pe mine, nici pe ceilalți copii. Și câte astfel de amintiri pline de inocență și de căldură aș mai avea de povestit!
Am intrat cu emoții în sala de clasă, ca învățătoare, în 1999. Eram doar cu doisprezece ani mai mare decât elevii mei. Încă mai intru cu emoții și astăzi, dar cu un mare zâmbet în suflet și cu o credință: sunt un fan al jocului didactic la ore. De ce? Păi… este simplu: Există cineva care nu ar vrea să se joace? Că eu și copiii din clasa mea ne-am juca mereu… Am apreciat întotdeauna acuratețea de care au dat dovadă elevii mei în a face diferența dintre ”joacă” și ”jocul distractiv prin care învățăm”. Și de ce să nu jucăm la ore, de exemplu, șotron sau tabinet, pentru a consolida ceea ce am învățat? O, și cu cât drag și implicare se joacă elevii mei! Iar când reușesc să mă și învingă, nici nu vă povestesc ce strigăte de victorie se aud din clasa noastră!
Care sunt pasiunile tale, ce-ți place să faci când nu ești la școală?
Sunt o persoană destul de curioasă și îmi place să descopăr, să explorez: țări, locuri, tradiții, alimente. Îmi place să călătoresc împreună cu familia și să observ stiluri și obiceiuri diferite de viață.
Mă implic total în orice reușește să mă convingă, să mă captiveze, să mă atragă. De exemplu, iubesc mult cărțile și, în vacanțe, când încep să citesc, pur și simplu nu mă pot opri până când nu termin toate volumele unui roman, oricâte ar fi și oricât ar dura. Drumul vieții m-a condus, pentru câțiva ani, în Spania, unde am lucrat ca jurnalist, realizând reportaje pe teme sociale despre viața emigranților români de acolo. A rămas ca o mare pasiune pentru mine, dar, la revenirea în România, am ales fără ezitare sau regrete prima mea dragoste: să fiu profesor.
Povestește-ne despre o provocare pe care ai trait-o de-a lungul carierei și spune-ne cum ai reușit să o depășești.
Da, am avut parte și de câteva provocări, ca orice alt profesor. Cele mai multe au fost rezolvate prin comunicare, prin empatie. O provocare serioasă pentru mine a fost să mă ”reinventez” după cei șapte ani petrecuți în Spania ca jurnalist și să redevin un profesor modern pentru că în învățământul românesc tocmai avusese loc o reformă fundamentală și apăruseră multe schimbări. De exemplu, ceea ce eu știam că sunt metode de predare-evaluare moderne erau acum considerate simple metode tradiționale, apăruseră și competențele în curriculum… așa că m-am apucat serios de învățat pentru a redeveni profesorul care îmi doream să fiu și pentru a susține și examenul de titularizare, pe care l-am promovat cu notă maximă.
Cum ai defini relația ta cu elevii?
Mi-am dorit încă de la bun început să fiu un profesor cu suflet, un om sincer și corect care, prin comunicare eficientă, empatică, găsește soluții la aproape orice situație dificilă, care își amintește clipă de clipă că fiecare copil și-a pus toată speranța și încrederea în el, acel profesor care îmbină învățarea prin joc, stimularea curiozității și îmbrățișările necondiționate cu exigența, dezvoltarea și performanța. M-am străduit să fiu acel profesor pe care mi-l doream și eu pentru copilul meu.
Am vrut ca elevii mei să se simtă apreciați, respectați și acceptați, iar ei, la rândul lor, să respecte și să aprecieze. Să știe că eu sunt acolo pentru ei, să aibă curajul de a-și spune punctul de vedere sau de a semnala o eroare având siguranța că părerea lor contează și este ascultată, că este o normalitate să spună ce îi frământă și ce așteptări au, așa cum e normal să și asculte ce așteptări au cei din jur, să se simtă motivați, încurajați să se dezvolte pas cu pas, cât pot ei de mult, devenind tot mai responsabili de propriile acțiuni și alegeri. Copiii simt când faptele, vorbele îți izvorăsc din suflet, când îi sprijini exact când au cea mai mare nevoie. M-am bucurat când am aflat ce impactant a fost pentru ei momentul în care le-am arătat cum se vede, din punctul meu de vedere, clipa în care au făcut o alegere nepotrivită: un moment în care, urcând pe o scară a dezvoltării, se dezechilibrează sau poate chiar cad. Iar eu sunt acolo, în spatele lor. Îi prind, îi ajut să se țină bine de scară, să își dea seama din ce cauză s-au dezechilibrat și să își planifice diferit viitorii pași, iar apoi le dau puțin avânt și îi motivez să pornească, să își continue drumul, străduindu-se să nu se dezechilibreze din nou… iar eu voi fi și atunci acolo, în spatele lor, ghidându-i spre independență. Și asta a fost tot, o mică oprire, apoi ei își continuă urcarea puternici, mult mai încrezători și mai motivați.
Cum te raportezi la părinți, care este relaţia ta cu aceștia? Ce așteptări ar trebui să aibă școala de la părinți și invers?
Relația cu părinții se bazează pe respect reciproc, comunicare, încredere, sinceritate și cooperare. Împreună, formăm o echipă care are un obiectiv principal: binele copiilor. Am observat la generațiile anterioare și la mine, ca mamă, că fiecare părinte își dorește să fie implicat și să facă parte din viața școlară a copilului său, așa că am încercat să creez o relație strânsă cu părinții, să acționăm împreună pentru a sprijini copilul și a preîntâmpina sau a îndrepta eventuale situații care apar. Am încurajat comunicarea, i-am ascultat întotdeauna și am ales soluția care se potrivea cel mai bine fiecărui elev, în funcție de particularitățile sale, dar și de regulamentul școlii noastre.
I-am încurajat adesea pe părinți să își aprecieze copiii pentru ceea ce au ei mai bun, pentru realizările lor și, astfel, să contribuie la dezvoltarea încrederii în sine a propriului copil. Am creat la clasă o mică tradiție de Crăciun, un eveniment cu părinți și copii, plin de emoție, dar și cu multe elemente de amuzament și veselie, în cadrul căruia fiecare familie împodobește braduțul clasei cu câte un globuleț ”al recunoștinței” și, în fața tuturor celor prezenți, adulții își apreciază copilul și-i validează calitățile, munca și întregul progres din anul care a trecut. Că a fost organizat sub forma unei șezători de Crăciun sau a unui atelier de coronițe de brad, momentul a fost, în fiecare an, plin de emoțiile și lacrimile de bucurie ale părinților, dar și de ochii strălucitori și dragostea copiilor care sorbeau, aproape uitând să respire, fiecare cuvânt.
Care sunt trăsăturile pe care toți profesorii trebuie să le aibă?
Înainte de orice, cred cu tărie că un om care nu își dorește să se apropie de copii și nu este interesat să afle cum îi poate ajuta pe aceștia în propria lor dezvoltare nu are ce căuta în învățământ. PROFESOR devii în momentul în care conștientizezi că rolul tău nu este să le arăți altora ce știi tu, ci să găsești soluții astfel încât să ajuți fiecare copil în parte să înțeleagă, să se dezvolte, să evolueze. Eu consider că misiunea profesorilor nu este doar aceea de ”a ști”, ci de a reuși să îi facă pe elevi să înțeleagă și să ajungă ei înșiși la acel ”știu, pot și am încredere în mine”. Copilul trebuie să simtă că profesorul îi este aliat, că este acea persoană care îl sprijină să se dezvolte și care îl motivează să își continue propria dezvoltare. Atunci când aceste calități se îmbină cu empatia față de elevi, cu încurajarea, cu dorința de-a le stimula curiozitatea față de învățare, dar și cu exigența, corectitudinea și onestitatea, rezultatele apar.
De ce ai ales IOANID?
Acum șase ani am intrat împreună cu fetița mea, Bianca, în ”castelul alb” din strada Nicolae Iorga, așa cum a numit ea clădirea în care urma să devină elevă în clasa pregătitoare, și am rămas amândouă aici, la IOANID, pentru că ne simțim ca acasă și apreciem ceea ce am găsit și ceea ce există, în continuare, în această școală. Mi s-a oferit libertatea de a fi creativă, echilibrată, profesionistă, de a aplica metode moderne, de-a mă dezvolta, de a răspândi lumină în stilul meu. Consider că atmosfera care se creează în jurul meu la IOANID, caldă și calmă, bazată pe suport și respect reciproc, este baza desfășurării activității mele în siguranță, creativitate și apreciere, iar ea depinde în mare măsură de mine însămi, de personalitatea mea, de așteptările pe care le-am transmis și de alegerea mea de a ține cont de așteptările celorlalți. Lumina pe care o răspândești în jurul tău este lumina în care tu însuți trăiești și te dezvolți!
