Autor: Antonia Fluturică, consilier Liceul Internațional IOANID
Ernesto este un dragon foarte vechi… ce vreau să spun este că nu știu exact câți ani are Ernesto, dar sigur în ani de dragon este destul de bătrân, are cel puțin o mie de ani. Ernesto, ca orice dragon respectabil și serios, păzește o comoară, într-o peșteră ascunsă în pădurea de fagi din ultima vale din Alsacia. Este complicat să vă explic de unde are Ernesto comoara, asta e un mister. Nici chiar Ernesto nu sunt sigură că știe de unde are el comoara pe care o păzește!
Lângă pădurea în care locuia Ernesto era un orășel mic, cu o singură stradă Qprincipală, unde toate magazinele erau strânse unul lângă altul și se împrieteniseră atât de bine încât nici nu prea conta cine erau cumpărătorii, ele se bucurau de fiecare dată când intra cineva să le viziteze. În orașul acesta mic, locuia și familia unui cizmar, care avea doi copii, doi băieței bucuroși și zâmbitori, cărora le plăcea să se joace foarte mult pe afară. Adică erau doi copii sănătoși!
Într-o zi, pe când cei doi frați erau în plimbare prin pădure, a început ploaia. Și era așa de frumos! Ernesto s-a gândit că ar fi o idee minunată să își bea ceașca de cacao cu lapte de după-amiază la gura peșterii, să privească ploaia și să se bucure de aerul curat.
Cum stătea el așezat, cu coada liniștită și cu aripile lui de dragon relaxate pe spate, cu ceașca de cacao, s-a trezit dintr-o dată că vin spre peștera lui cei doi copii. Ce supriză! Iată, doi omuleți fără frică se apropiau de el.
– Bună ziua, domnule dragon! Ne scuzați, putem să stăm și noi cu dumneavoastră? Să ne adăpostim de ploaie?
– Bună ziua, dragii mei! Sigur, poftiți! Și Ernesto le-a făcut loc, și-a tras coada mai aproape, s-a așezat turcește cu picioarele lui mari sub el și i-a poftit pe cei doi lângă el.
– Îmi cer scuze, nu așteptam oaspeți! Doriți o ceașcă de cacao cu lapte?
Copiii s-au mirat foarte tare că s-au întâlnit cu un dragon care vorbește. Și s-au bucurat că o să primească niște cacao cu lapte, pentru că plecaseră de dimineață de acasă și uitaseră să ia gustarea.
– Mulțumim mult! Eu sunt Michel.
– Și eu Julien.
– Eu sunt Ernesto! Dragonul le-a turnat câte o ceașcă de cacao, din ibricul lui puțin ciobit. Poftiți! Pentru că era un dragon generos și se bucura tare mult că are oaspeți și tovarăși de conversație, făcu o magie și le oferi celor doi băieți o tavă cu biscuiți cu ciocolată.
Minunat! Cei trei, doi băieței și un dragon vechi au stat și au privit ploaia, au băut încet cacao, fiecare din ceașca lui, au mâncat biscuiți cu ciocolată.
– Ce faceți aici, în pădure, singur? Nu vă plictisiți? întrebă Julien.
– Eu stau în peștera aceasta de 250 de ani, păzesc o comoară. Până acum nimeni nu m-a găsit.
– Ce fel de comoară? întrebă Michel.
– O comoară mare, cu mulți bănuți de aur și argint. Dar nu toată lumea poate vedea comoara mea, este ascunsă adânc în peșteră, până acum nu a avut nimeni curaj să intre și să caute comoară. De când stau eu aici, doar voi ați ajuns până la mine.
– Păi… tu stai mereu singur? se gândi Julien. Îi păru rău pentru Ernesto, pentru că se gândi cât de mult îi plăcea lui să se joace cu prietenii lui și cât de greu i-ar fi fost fără ei.
– Știu! Ernesto, de acum încolo, o să venim mereu la tine în vizită! Ca să nu mai fii singur!
– O minunată idee, dragul meu! Sunteți oaspeții mei oricând veți dori!
După ce ploaia a stat în după-amiaza aceea, cei doi copii au înapoiat ceștile goale, au mulțumit frumos lui Ernesto, au luat câte un biscuit cu ciocolată și au plecat acasă.
Și așa, de atunci încolo, cei doi mergeau în fiecare săptămâna să bea cacao cu lapte cu Ernesto.
S-au împrietenit și povesteau despre orice, petreceau ore în șir și se distrau tare bine. Câteodată, când Ernesto era binedispus, îi lua pe Michel și Julien în spate și zburau peste pădure, peste orășel, peste văile din jur… Și era cea mai frumoasă aventură, pentru că dragonii zburători pot deveni invizibili! Da, da, chiar așa, puteau apărea și dispărea oriunde și oricând ar fi vrut, Ernesto le făcea pe plac de fiecare dată!
Legendă despre Michel și Julien spune că ei au crescut și într-o zi au înființat în orășelul lor o ciocolaterie, care făcea tot felul de bunătăți cu ciocolată. Dar cel mai vestită era ciocolateria lor pentru cacaua cu lapte pe care o preparau! Era cea mai delicioasă băutură din lume, localnicii erau indragostiți de această băutură și toată lumea bea după-amiază la gustare cacao cu lapte! A devenit o tradiție a locului, ce mai! Iar Michel și Julien erau tare bucuroși, dar nu spuneau nimănui secretul lor!
Drept răsplată, ca un prieten bun ce era, dragonul devenit și el acționar în ciocolateria din orașul de lângă munte. A dăruit celor doi un cufăr cu bănuți de aur din comoara lui. În schimb, ciocolateria se numea “La Ernesto”, deși nimeni nu înțelegea de unde anume le venise celor doi să numească așa magazinul! Era un nume neobișnuit pe la ei, prin Alsacia.
Uite așa, dragii mei, nimeni nu mai ține minte de când există “La Ernesto”. De-a lungul timpului și poveștile despre Michel și Julien s-au pierdut. De când am aflat eu despre povestea asta, m-am gândit de multe ori că Ernesto încă mai stă și pazește comoara din peștera și că e posibil să se simtă din când în când singur, când își bea ceașca de cacao cu lapte, după-amiezele…
