Autor: Matei S., clasa a VI-a B
30 octombrie 2020
Eram un grup de copii iubitori de istorie naturală, invitați într-o noapte specială, într-un loc complet deosebit, la Muzeul Antipa.
Ne plimbam noi liniștiți când, deodată, un țipăt sfâșie liniștea!
Cunoșteam locul ca pe propriul buzunar. Dar nu aveam nicio idee cine sau ce a scos acest țipăt groaznic. Trebuie să recunosc că-mi era puțin frică. Și nu numai mie. Ne-am uitat unii la alții, dar ne-am gândit că, poate, este un dinozaur animatronic din sala alăturată.
Când apele s-au mai liniștit, sunetul s-a repetat. Ghidul nostru s-a oprit din expunere, iar luminile s-au stins.
Deodată, mi s-a părut că aud un fâlfâit, un sunet cunoscut, poate chiar mult prea bine… . Era mult prea puternic pentru un porumbel sau orice altă pasăre de noapte. Gândul m-a dus la zgomotul produs de aripile unui pelican, dar sigur nu putea fi un animal. Oare ce-o fi ?
Uitându-mă în direcția de unde venea sunetul, am văzut doi ochi roșii, foarte strălucitori. M-am uitat la prietenii mei. Toți văzuseră, dar nu scoteau nici cel mai mic sunet. Parcă frica îi paralizase. Cu un efort deosebit, am vrut să țip cât de tare puteam, dar abia am reușit un scâncet ca de bebeluș.
Deplasarea ochilor în întunericul sălii și sunetul acela ne demonstrau că nu este un exponat dintr-o dioramă. Era real. Repetarea strigătului de groază mi-a tăiat respirația.
Ghidul a reușit să deschidă lumina de avarie. Umbre lungi parcă dansau pe pereți, când o dâră luminoasă m-a făcut atent. Acolo era. Avea aripi imense, mari și negre. Era mai înalt decât ghidul, avea ochii ca doi tăciuni încinși. Dinții semănau cu sticla spartă. L-am recunoscut. Era legendarul Om Molie, despre care citisem că ”trăise” în Point Pleasant, Virginia de vest, S.U.A.
Deodată, s-a aprins lumina și nu mai era nimic.
31 octombrie 2020
Acum vă întreb pe voi: a fost oare imaginația mea? Oare ce-mi spuneau semnele de pe perete? Ce s-a întâmplat ieri la muzeu a fost real?