„Ultimul lucru la care se gândesc părinții cand așteaptă nașterea copilului lor este să se întrebe dacă e sau nu timid” spune psihologul american Philip G. Zimbardo. De obicei, părinții așteaptă până când apar unele probleme de comportament, iar copilul simte un disconfort foarte mare (îi este dificil să se adapteze într-un mediu nou, nu-și poate face prieteni, are dificultăți școlare).
Dacă pentru oamenii de știință timiditatea este un fenomen fascinant, pentru că reprezintă centrul ideii de OM, pentru că este locul principal în care oamenii iau contact unii cu ceilalți și reușesc în acest efort sau nu pentru a deveni ființe sociale, pentru persoanele timide/copiii timizi, „închisoarea tăcută” a timidității poate fi un coșmar.
S-ar putea ca o persoană non-timidă să se întrebe cum e în lumea unei persoane timide. Persoanele timide se pot întreba dacă toți cei timizi experimenteză, simt același lucru atunci când „becul roșu” se aprinde. Răspunsul pentru a doua întrebare este și „da” și „nu”. Unele persoane timide pot fi doar ezitante și nesigure în relația cu celălalt, altele pot fi doar ușor jenate. Despre unii „timizi” abia dacă se poate spune că sunt cu adevărat „timizi”. Dar la extremă este frica intensă de oameni care poate ține persoana timidă departe de orice contact social.
Se poate spune despre timiditate că este o „atitudine mentală” care predispune persoanele să fie extrem de preocupate de evenimentele sociale (din partea celorlalți) și, astfel, dezvoltă o sensibilitate la cel mai mic semn de respingere. De fapt, cheia ar putea fi „dificultatea de a comunica cu ceilalți”.
Care sunt posibile cauze ale timidității? Ce anume determină o anumită persoană, un anumit copil să fie „timid”?
Trebuie să știi că timiditatea are și o componentă genetică, pentru că temperamentul bebelușului îl poate predispune să reacționeze într-un fel sau altul la situații noi, dar are și o componentă care derivă din mediu, pentru că acesta este responsabil de modelarea caracterului copilului.
Una dintre posibilele cauze ar putea fi așteptările prea mari ale părinților. Dată fiind natura competitivă a societății în care trăim, este dificil din partea unor părinți să nu aibă așteptări înalte de la propriul copil, acesta devenind cel mai vizibil simbol al părinților lui. Atunci cand așteptările părinților sunt prea mari, copiii sunt programați, din start, la eșec. Așteptările trebuie să fie în concordanță cu vârsta copilului, dar și cu abilitățile lui, cu ceea ce realmente poate face copilul. Copiii ai căror părinti au așteptări prea mari vor internaliza aceste așteptări și le vor impune sieși, devenind adulți perfectioniști și care nu vor avea curajul să încerce lucruri noi, pentru că, „dacă nu fac ceva perfect, mai bine nu-l mai fac deloc.”
O recomandare…cheia succesului este practica, astfel că lasă copilul SĂ ÎNCERCE, SĂ FACĂ!
O altă posibilă cauză poate fi dragostea condiționată. Cand părinții asociază dragostea lor cu succesul/performanța copilului, în mintea celui din urmă se dezvoltă ideea „sunt bun doar în măsura în care am succes”. Auzim des „Dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc!”.
Am putea crede că dacă așteptările prea mari din partea părinților pot reprezenta o posibilă cauză a timidității, atunci așteptările prea scăzute ale părintilor nu pot avea un astfel de efect. Fals! Așteptările prea scăzute din partea părinților sunt la fel de „dăunătoare” ca și așteptările prea mari, pentru că extremele au același efect și sunt dăunătoare în aceeași măsură. Un copil de 2 ani are nevoie să fie îmbrăcat de către părinții lui, dar la unul de 6 ani acest lucru nu mai poate fi considerat acceptabil.
Pentru a se simți independent, un copil are nevoie să creadă că are alternative și le poate face, realiza. Părinții sunt văzuți ca experți de către copii, iar dacă unul dintre părinți crede că propriul copil nu se poate pieptăna, încălța, spăla pe dinți etc, atunci acel copil va internaliza punctul de vedere al părintelui (și chiar nu va putea).
Și dacă lucrurile stau așa, cum putem preveni timiditatea copiilor, știut fiind faptul că un copil timid va fi un adult timid, iar „neputințele” lui de acum, dificultățile pe care le are acum le va avea și când va crește, doar că vor fi la alt nivel (nu-și va face prieteni la locul de muncă, va fi supus, nu-și va putea cere drepturile, nu-și va putea înfrunta vreun coleg sau propriul șef, iar de aici derivă alte probleme).
Îti recomand să mângâi copilul, bebelușul, pentru că studiile arată că acei copii ai căror mame au răspuns la nevoile emoționale ale copiilor au dezvoltat ceea ce, știintific, se numește „atașament securizant” (Bowly – „Teoria atașamentului”). Chiar dacă un copil e prea mic pentru a întelege limbajul, vorbind, cântând îl va ajuta să-și „seteze” un „program social în mișcare”(Ph. Zimbardo). Când mai crește putin, ajută-l să-și înteleagă și să-și exprime emoțiile, să vorbească despre ele. Acest aspect este foarte important pentru dezvoltarea inteligenței emoționale. Iubește-ți copilul necondiționat. Dar, cu toată dragostea și înțelegerea, stabilește foarte clar limite și disciplinează pozitiv. Dacă nu vei fi acum în stare să impui limite ferme unui copil de 3-4 ani, mă întreb cum se va întampla acest lucru când copilul va avea 15 ani.
Învață-l să fie tolerant cu sine și cu ceilalți. Acest aspect este o parte importantă din inteligența emoțională. De asemenea, acest lucru facilitează interacțiunea dintre copii și își pot face mai ușor prieteni (ceea ce crește, inerent, încrederea în sine și îmbunătățește imaginea de sine).
Construiește-i încrederea în sine și în ceilalți oameni. Copiii au încredere dacă sunt investiți cu încredere. Au încredere în oameni doar când li s-a acordat încredere și au învățat această lecție. Dă dovadă că ai încredere în copilul tău, iar el va fi capabil să aibă, la rândul său, încredere în sine și în ceilalți.
Acordă-i atenție copilului, lasă copilul să înteleagă că este important și prețios pentru dumneavoastră (deși unii copii par a avea nevoie 110% din atenția noastră)… până la urmă, chiar este important și pretios pentru noi!
Conceptul de „încredere în sine” pare unul larg și greu de „contabilizat”, de cuantificat. Cum anume fac să cresc încrederea în sine a copilului meu? Așa cum spuneam mai devreme, învată-l lecția încrederii, fă-l responsabil.Oferă-i atentie, adică ascultă-l atunci când are ceva de spus și dă-i un răspuns. Iubește-l, iubește-l, iubește-l! În toată această iubire, pune limite clare și ferme. Indiferent de vârstă, că e mic sau că e mare, scoate în evidență punctele tari ale copilului (un exemplu ar fi să-l lauzi, pur și simplu, în fața prietenilor și să spui ce lucruri extraordinare poate să facă, sau cât e de bun la o anumită activitate. Copilul se va simți grozav. Încurajează-l în permanență! Încurajeză-l să încerce ceva nou ori de câte ori are ocazia sau fii tu primul care dă tonul. Nu compara merele cu perele, cu alte cuvinte, nu-l compara cu niciun alt copil, pentru că frumusețea Universului este că suntem unici, iar situațiile de viață sunt particulare, astfel că o comparație cu un alt copil nu este deloc justă. Te poți juca cu animalele de pluș, îi poți construi o poveste în care să-l înveți să-și recunoască emoțiile și să le recunoască pe ale altora.
Timiditatea poate fi învinsă, astfel că îți recomand să fii atât antrenorul, cât și coechipierul copilului tău în acest drum!
Mirela Tiganas
Psiholog clinician specialist
Psihoterapeut