În loc de început, un avertisment și un strop de istorie personală
Când vine vorba, în diverse contexte, despre a compara școli, profesori și experiențe de învățare din mediul educațional preuniversitar, discuțiile tind să devină dihotomice (stat vs. privat), puternic polarizate și adevărate câmpuri de bătălie ideologică. Este exact ceea ce nu aș vrea să se întâmple cu aceste rânduri – nu mi le doresc polemice, în niciun caz nu acesta este punctul focal spre care mă îndrept. Dimpotrivă, îmi doresc să fie receptate ca un fel de reflecție personală, oglindă a unui drum lăuntric început cu mai bine de cinci ani în urmă. Dacă excizez o parte din gândurile și din trăirile mele aici, nu o fac cu intenție critică și nici comparativă, căci tocmai imperfecțiunea tuturor întâmplărilor prin care am trecut face frumusețea călătoriei. Am lucrat aproape 20 de ani numai în mediul educațional de stat, înainte de a cocheta cu învățământul privat și fiecare an, indiferent de mediu, a fost, de fapt, o frântură de drum interior. Când am trecut dintr-un mediu în celălalt, s-a întâmplat pentru că eram în căutarea unor răspunsuri la întrebări referitoare la limitele personale și a unor căi de a crea altfel de parcursuri de învățare.
Profesor la stat: neajunsurile școlii sunt neajunsurile unui sistem (?)
Clasele mele de peste 25 de oameni: cât de multă diversitate umană și câte posibilități… Dincolo de repartiția computerizată, adesea poveștile sunt mult mai nuanțate, mai ales în mediile educaționale periurbane și în școlile din învățământul profesional și tehnic. Neajunsul unei medii (mereu insuficient de mari), care să deschidă fel de fel de posibilități ascunde istorii personale complicate, nepăsare, dificultăți de tot felul, inclusiv materiale. Unii trăiesc admiterea în nuanțele frustrării, alții se consolează repede. Simți cât de puțini dintre ei au venit cu intenția de a se forma în calificările oferite de profilul liceului tehnic. Cinici înainte de vreme, deziluzionați de primele promisiuni pe care viața nu li le împlinește, unii aleg fronda. Alții tăcerea. Alții „demisia pe neobservate” din postura de elev. E incomparabilă frumusețea provocării de a-i face să se reîntâlnească altfel, mai senini cu cartea, cu poveștile, cu imaginea altor vieți răsfrânte prin literatură. Uneori pariul câștigat capătă nuanțe neobișnuite – câte un student la filologie sau un jurnalist, câte un tânăr care îți povestește peste ani despre cum a ajuns cititor; alteori nuanțele acestea sunt banale – simple procente și rate de promovare a unui examen de bacalaureat (cu atât mai importante, cu cât nota de admitere la liceu a fost mai mică la română; adevărate victorii personale, dincolo de marea descurajare), însă există și momentele în care pierzi pariul. Și te gândești inevitabil: un regulament mai ferm aplicat, mai personalizat, un parcurs academic actualizat și mai aproape de copil, nevoia de remediere autentică (fără uniformitatea birocratică a unor cadre de proiect), o altfel de programă, un profesor însoțitor la fiecare copil cu anumite aspecte ale CES. Și mereu neputința sistemică. Nu școala X e în măsură să își decidă soarta. E adevărat, răspunderea se diluează, se pierde în sistem, dar există și colective didactice în care s-ar asuma cu drag, dacă ar exista posibilitatea contextualizării. Și apoi, eterna lipsă de competitivitate a mijloacelor de învățare: școlile din mediul urban central o simt mai puțin, căci mâna de ajutor dinspre comunitate vine mai ușor, mai fluid. Școlile tehnice și cele din mediul orășenesc mic, precum și cele din mediul rural trăiesc amestecul de stinghereală, meschinărie, dezolare: manuale vechi, lipsa fondurilor pentru materiale atractive, limitarea la tablă și marker sau chiar cretă. Iar dincolo de pereții sălii de clasă, e telefonul care deschide poarta către o lume digitală. Mircea Miclea explica succint în 2018, într-o conferință din cadrul Simpozionului anual ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba și literatura română) una dintre sursele dezinteresului academic: „Școala oferă 2D, în timp ce viața îi expune la 3D.” Sunt neajunsuri pe care școala nu le poate repara de una singură, însă, paradoxal, sprijinul din sistem nu e suficient de contextualizat, încât să fie suficient și eficient.
Profesor la privat: când lucrurile chiar stau și în puterea, dar și în răspunderea ta
Am visat cu ochii deschiși multă vreme la cum ar fi să am mijloacele academice performante alături, cărțile la care visez sub mână, regulamente mai ferme și familii pentru care parteneriatul cu școala este esențial. Sigur, nici aici nu toate lucrurile sunt „lapte și miere”, nuanțe contextuale și diverse amănunte fac pitorescul fiecărui an de studiu. Și aici copiii tot copii sunt… Iar adolescența se trăiește la fel de tumultuos și de liber ca oriunde altundeva. Așadar, provocări peste tot există. Însă este incomparabilă experiența de a fi, la rândul meu, provocată activ. De către propriii elevi. E greu să încapă în cuvinte acest teribil „ping-pong” mental, toată deschiderea și tot freamătul pe care îl trăiesc alături de elevii mei. O idee o cheamă pe alta, un proiect îl generează pe următorul. Diferența de expunere la surse de informație se resimte acut: mult mai stimulați și mai experimentați în a căuta resurse, contexte, mijloace de învățare, tinerii mei sunt o generație care se simte împuternicită să preia o părticică din răspunderea pentru propriul traseu – îți propun singuri idei de proiect, adaptează după propriile nevoi propunerile pe care un manual sau altul le face pe marginea unui conținut curricular (am experimentat acest lucru în ultimii doi ani și jumătate cu o clasă care a ținut să modifice, fără a pierde din vedere obiective curriculare, toate proiectele unităților din domeniul interculturalitate, în clasele a VI-a, A VII-a, a VIII-a). Tabla interactivă e, de fapt, din punctul lor de vedere, poarta către resurse și către idei de învățare, către exemple în format multimodal. Știu și pot să creeze jocuri didactice, nu le este frică să experimenteze, pentru că au obișnuința de a se raporta la o sumedenie de stimuli, în diverse contexte. M-au provocat să personalizez trasee de lectură, să pun bazele unei învățări mult mai imersive decât mă așteptam că o voi face și s-au bucurat de fiecare moment reflexiv. Argumentul autorității funcționează însă prea puțin în cazul lor, dacă nu este dublat de argumentul expertizei (cognitive, academice, experiențiale etc.) și dacă nu este contextualizat. De aceea, mă provoacă să mă reinventez cu fiecare an, cu fiecare generație. Mereu altfel.
Natașa-Delia Maier, profesor de Limba și literatura română la Liceul Internațional IOANID