Nu există o persoană din comunitatea IOANID care să nu o cunoască pe teacher Manu. Poți să o recunoști dintr-o mie. E acel „bulgăre” de energie când intră într-o încăpere, este zâmbetul cu care rămâi după ce discuți cu ea. Este vârful creionului care trasează câte un”șotron estetic” în toate spațiile școlii. Este un profesor care se apropie de copii după o hartă proprie și naturală și îi face să descopere arta în ei înșiși și, ulterior, să și-o exteriorizeze. Este o ființă complexă, divergentă, un artist vizual loial pasiunii sale și ne bucurăm că suprindem puțin din lumea ei. Vă invităm să o descoperiți mai bine în interviul de față, de unde se va întelege mai bine, poate, că nu am folosit hiperbole în a o descrie succint, ci adevăruri.
Hai să facem cunoștință! Spune-ne câteva cuvinte despre tine, atât pe plan personal, cât și profesional.
Sunt Paula Manuela Moscal, în buletin, Manuela Moscal când mă prezint, iar pentru copii, „botezată” chiar de ei acum paisprezece ani când am venit la IOANID, sunt teacher Manu. Pe plan personal, asta ca să răspund așa, școlărește, sunt mama unui copil de douăzeci și doi de ani, proaspăt absoventă a UNATC „I.L.Caragiale -București, iar în același timp sunt copilul unei mame care locuiește la Moldovița, raiul în care m-am născut acum mulți ani. Sunt un om obișnuit, la prima vedere, chiar și la a doua sau a treia, dar mai departe de atât, la o privire mai atentă, sunt…un artist; unul dintre mulți alții și nu pentru că fac parte din organizația artiștilor profesioniști, nu pentru că știu să desenez și să expun asta oamenilor, ci pentru că așa mi-e firea, construcția, structura mea internă. Nu știu să fiu altfel și nici nu mi-aș dori.
Care sunt pasiunile tale, ce-ți place să faci când nu ești la școală?
Hobbyul meu este chiar meseria mea. În timpul liber îmi place să scriu. Ca urmare a acestei „pasiuni”, în 2017 mi-a apărut, la Editura Junimea, cartea „Cursa memoriei ”. Îmi place, de asemenea, foarte mult, să dansez. Acum câțiva ani ofeream timp dansului făcând, șase zile din șapte, cursuri de tango argentinian. Iubirea pentru acest alt tip de manifestare a eului meu artistic nu s-a estompat, dar timpul a devenit tot mai prețios și m-a învățat să stabilesc priorități, așa că am renunțat.
De ce ai ales să lucrezi în educație?
Spre deosebire de o persoană fără înclinații artistice, care termină o facultate și „țintește” spre o meserie și face totul pentru a o obține, artistul își dorește să fie rentier (nu că ceilalți nu își doresc o rentă). Visează să-și permită să fie, să rămână doar artist, să-și ofere timp pentru creație și proiecte. N-am avut de ales și a trebuit să-mi caut un job. Pe vremea când am absolvit facultatea, nu erau prea multe variante în acest sens. Urmasem toate modulele de psiho-pedagogie în școală, astfel că direcția era clară: profesoratul. Nu m-a atras la început, însă curând mi-am dat seama că sunt un actor, că fiecare oră e un spectacol, că dinamica lui e dată și de publicul căruia mă adresez, deci nici urmă de rutină în derularea programului. Mi-am dat seama că pot influența mentalități, educa gusturi, descoperi talente și nu trece o zi fără să trag o concluzie și a început să-mi placă. Mi-a plăcut tot mai mult până am ajuns să cred că în arhitectura mea de artist stă, dintru început, și dorința de-a împărtăși, de a dărui din ce știu, celorlalți.
Care au fost dorințele profesionale pe care le-ai avut la început de drum?
Am devenit titular la o școală de stat, în 1998, am avut o mulțime de activități și evenimente interesante cu elevii, am participat la Proiecte Educaționale Europene din seria Comenius, iar din mobilitățile proiectului m-am întors, de fiecare data, cu ceva nou și am devenit tot mai deschisă în a înțelege altfel tot actul educațional, de la felul de a preda, până la tipul de relaționare profesor-elev, profesor-părinte, relațiile dintre colegi și așa mai departe. După aceste experiențe, mi s-a părut că o școală privată ar fi ceva care s-ar asemăna cu ce am observat în școlile Europei. Oportunitatea de a lucra în IOANID a apărut la scurtă vreme și dorința mi-a fost îndeplinită.
Povestește-ne despre o provocare pe care ai trait-o de-a lungul carierei și spune-ne cum ai reușit să o depășești.
Nu știu ce să zic, nu-mi vine în minte nimic care ar merita povestit. Mereu sunt provocări, în orice meserie, iar ca profesor nu ești scutit de ele…Nu putem fi perfecți deși ne-am dori, putem doar să tindem spre perfecțiune, iar aici, în tinderea asta, suntem poziționați ca pe o pistă de alergare, mai aproape sau încă departe de ceea ce considerăm a fi idealul care, între noi fie vorba – poate si în asta constă tot farmecul ”traseului”- e aproape imposibil de atins.
Cum ai defini relația ta cu elevii?
Pe foarte mulți dintre ei îi știu încă de când erau la grădiniță, iar acum îmi sunt elevi la liceu. La grădiniță îmi spuneau Manu și, deseori, stând cu nasul în lucrul lor, mă strigau „mama”. Suntem aproape ca într-o familie și ca-n orice familie păstrăm un echilibru între prietenie și autoritate, iubire și respect.
Cum te raportezi la părinți, care este relaţia ta cu aceștia? Ce așteptări ar trebui să aibă școala de la părinți și invers?
Pentru că ora de artă este doar o dată pe săptămână, toți copiii trec prin atelierul meu. Mi-e destul de greu să le cunosc părinții. Se întâmplă să ne vedem la evenimentele pe care le organizez, iar atunci, dacă lângă adultul cu care vorbesc, n-ar sta copilul pe care-l cunosc, aș fi într-o situație foarte delicată. Sunt și părinți pe care-i cunosc, cu care am avut ocazia să stau mai mult de vorbă, dar în general aceștia sunt dintre cei despre care vorbeam ceva mai înainte, cei pe care-i știu de când copiii lor erau preșcolari. Ar trebui ca părinții și școala să formeze cumva o echipă; asta ar fi spre binele elevilor. Părinții să nu lase educația copiilor doar în mâinile profesorilor, iar profesorii să consolideze „lucrarea” începută acasă și această desfășurare de forțe să fie un perpetuu mobile care ar trebui să se întâmple și în privința procesului academic, familia sprijinind efortul dascălilor care, după cum ne arată rezultatele copiilor, sunt foarte bine pregătiți și în egală măsură implicați.
Care sunt trăsăturile pe care toți profesorii trebuie să le aibă?
Copiii sunt atenți la detalii, sunt justițiari și extrem de ușor de rănit și dezorientat, iar un profesor nu trebuie să fie altfel decât orice om de caracter: sincer, corect, capabil să facă o apreciere justă, obiectivă, cald, uman, firesc…Iar dacă aș avea un sfat pentru toți educatorii din lumea asta, ar fi următorul: să-și amintească mai des că și ei au fost copii!
Daca n-ai fi profesor, ce altceva ți-ar plăcea să faci?
Mi-ar fi plăcut să am un format de emisiune TV sau radio, mi-ar fi plăcut să fiu actriță, și, pentru că îmi place foarte mult să șofez, mi-ar fi plăcut să fiu șofer de tir.
Dacă ai avea super-puteri, pe care ți-ai alege-o pentru a ajuta sistemul de educație din Romania?
Avem un sistem rigid și greoi, cu foarte multă presiune pe copii, cu schimbări superficiale de-a lungul timpului și nimic care să schimbe în fond, holistic vorbind, formatul educațional. Aș dărâma tot și l-aș reconstrui de la 0, având printre obiectivele principale epurarea programelor școlare și implicit a manualelor, astfel încât stresul elevilor, care se resimte acum încă din clasa pregătitoare, să dispară.
De ce ai ales IOANID?
Asta e o întrebare potrivită pentru cineva care a ales IOANID, după ce el a devenit „bun de ales” dintre multe alte școli. O să vorbesc despre IOANID personificând-ul și am să spun că sunt cu el de când s-a născut și-mi place să cred că am fost de ajutor și că am participat la creșterea lui. Printr-o voință a destinului NE-AM GĂSIT.
_______________________________________________
#profesoriiIOANID