#ProfesoriiIOANID: “Am ales să lucrez în educație pentru totdeauna când, pentru prima dată, am luat mânuța unui copil și l-am ajutat să scrie litere” – Măndica Beleca

#ProfesoriiIOANID: “Am ales să lucrez în educație pentru totdeauna când, pentru prima dată, am luat mânuța unui copil și l-am ajutat să scrie litere” – Măndica Beleca

Măndica Beleca sau Măndi, cum îi spun elevii, este învățătoarea iubită de copiii din toate clasele ciclului primar, nu doar de clasa a IV-a A, pe care o coordonează. Cum reușește asta? Simplu! Organizează cele mai distractive drumeții! 

Cel puțin o dată pe semestru, Măndi ne îndeamnă să ne trezim cu noaptea-n cap, să ne punem rucsacul în spate și, cu răcoarea dimineții în față, cu prospețimea aerului în nări și cu un mare dor de ducă în picioare, să plecăm pe drumul muntelui.

Hai să facem cunoștință! Spune-ne câteva cuvinte despre tine, atât pe plan personal, cât și profesional.

Păi, să facem cunoștință! Sunt Măndica Beleca, despre vârstă nu vorbim pentru că este un banal număr de neluat în seamă, locuiesc în Bucureșți aproape dintotdeauna, sunt mamă și puțin bunică, 🙂 sunt un om plin de viață și de sănătate, nepermis de optimistă, mai tot timpul veselă, chiar dacă aparențele sunt altele. Iubesc maxim România și ador să călătoresc oriunde, oricând. Sunt un om obișnuit, atâta tot. Nu mai știu dacă eu am vrut să fiu profesor, poate o să râdeți, dar chiar nu știu, ideea este că mi s-a potrivit destul de bine misiunea primită de la minunații mei dascăli, toți, de la început până la ultimul examen pentru că îmi place enorm profesia mea. Nu am schimbat prea multe școli în carieră de dascăl tocmai pentru că îmi place statornicia și mă leg mult de loc și de oameni, mai ales de copii.

Care sunt pasiunile tale, ce-ți place să faci când nu ești la școală?

Dincolo de școală, în timpul meu liber ador să fac multe lucruri și încerc să îmi fac timp pentru ele. Când stau acasă mai mult timp, în concedii, în weekenduri, iubesc să-mi revăd colecțiile. Încă de mică mi-am umplut timpul, pentru că aveam suficient, colecționând lucruri.

Așa am reușit să am o impresionantă colecție de șervețele. Da, am o colecție de șervețele… vi se pare ciudat? Ce ar fi putut colecționa în urmă cu patruzeci de ani un copil? O frumoasă și interesantă colecție de zeci de roci și minerale și încă una, ceva mai mică de monede și bancnote vechi. Îmi place foarte mult să citesc lectură științifică, istorică, de cultură generală și să vizionez filme istorice. Îmi place să joc tenis, să fac mișcare.

La fel de mult îmi place să merg. Da, să merg. Aș merge pe jos non-stop. Ador să lucrez în grădină, să frământ pământul, să plantez, să îngrijesc florile, pomii fructiferi. Timpul petrecut cu familia mea mă încarcă mult cu o stare de bine, de mulțumire și de liniște. Însă pasiunea ce dăinuie dintotdeauna în adâncul sufletului meu este muntele, cu tot ce înseamnă el, de la a-l privi de la fereastră unei cabane până la a reuși să-l străbat cu piciorul oricât ar fi de greu. Acolo mă transform în cea mai bună variantă a mea, acolo arunc mulți ani din spate și simt că sunt forever young.

De ce ai ales să lucrezi în educație?

Cred că, la acea vârstă, la 14 ani, când am pășit pe drumul către a deveni profesor, nu știam prea bine să spun de ce am ales acest lucru. La început a fost o provocare. Dragostea a venit odată cu timpul, când mi-am dat seama cât este de nobil ceea ce urmează să fac și ce responsabilități voi avea în momentul în care oamenii îmi vor încredința copiii spre educație, lucru pe care l-am realizat atunci când am început practică pedagogică, atunci când, pentru prima dată, am luat mânuța unui copil și l-am ajutat să scrie litere. Aveam doar 16 ani. Cred că acela a fost momentul în care am ales să lucrez în educație pentru totdeauna. Și așa a fost… și mai este încă, nu am terminat.

Care au fost dorințele profesionale pe care le-ai avut la început de drum?

La început de drum este greu să ai dorințe prea multe sau mi-a fost mie greu, nu știu, dar îmi amintesc faptul că, dintr-o dată, am înțeles că știu puțin din tot ce trebuie să știu, că nu știu prea bine să fac anumite lecții, să abordez anumite teme, așa că primul lucru pe care l-am vizat a fost dezvoltarea mea profesională. Marea mea dorință era să nu dezamăgesc cu inerentele greșeli ale oricărui novice în ale meseriei.

Am studiat, am învățat de la colegii mei profesioniști, am cerut sfaturi și ajutor până când am simțit că sunt alt om, altfel pregătit pentru ceea ce mă aștepta mai departe. Nu e ușor la început. Deloc. Am dorit foarte mult să reușesc examenele firești ca profesor, lucru care s-a și întâmplat, iar, odată cu aceste finalizări, am înțeles foarte clar ce am de făcut. Nu mai eram novice, eram profesor.  

Povestește-ne un moment dificil pe care l-ai trăit de-a lungul carierei și spune-ne cum ai reușit să-l depășești.

Îmi amintesc că da, am avut un astfel de moment a cărui amintire încă mă doare. Trebuia să susțin lecția deschisă cu asistență, pentru gradul didactic 1. Eram și sunt încă foarte emotivă. Era prima oră. Matematică. Materie care îmi place foarte mult. Totul era pregătit în mintea mea, dar nu reușeam să trec de starea emoțională, firească, probabil. Am început ora, totul mergea foarte bine. La un moment dat, când unul dintre copii lucra o problemă pe tablă, am avut impresia că am greșit ceva în alegerea problemei. M-am blocat și nu am mai putut gândi. Am crezut că s-a terminat totul.

Un val de căldură m-a cuprins instantaneu, gură mi s-a uscat, vedeam totul în ceață și pentru câteva clipe am crezut că voi leșina. Am tras aer în piept, mi-am spus eu mie că trebuie să-mi revin, am făcut un efort enorm să recitesc problema. Am realizat că totul este bine și am continuat lecția așa cum am putut. La final am ieșit din clasă și am simțit nevoia să strig, să urlu, nu știam cum să mă eliberez de toată încărcătura aceea. Încă mă doare când îmi aduc aminte acea teamă, acea durere care m-a copleșit preț de câteva secunde ce au părut infinite. Nu pierderea unui examen era problema mea. Nu. Să nu mă fi făcut de râs în fața elevilor mei, în fața inspectorilor din spatele clasei și față de mine însămi. Muncisem enorm pentru acele patru ore de asistență.  

În timpul cursurilor, cum reușești să îți implici chiar și elevii ușor demotivați?

Un surâs, o mângâiere, o vorbă bună, o încurajare, acestea sunt armele pe care le folosesc în astfel de situațîi și, credeți-mă, chiar funcționează. Dacă vei găsi 10% adevăr în răspunsul pe care ți-l dă un copil, leagă-te de acel mic procent și fă-l să fie uriaș în ochii lui. Spune-i că are dreptate, numai că…bla, bla, bla, îi aduci câteva argumente și va prinde curaj, va căpăta încredere în el și demotivarea dispare. Mă pun de multe ori în locul lor, le simt reținerile, le simt timiditățile și atunci găsesc mai ușor soluțiile.

Cum ai defini relația ta cu elevii?

Îmi doresc mult ca elevii mei să-mi spună pe nume pentru că numai așa obțin relația pe care mi-o doresc, una de apropiere, de încredere, de respect. Unii spun că o astfel de abordare elimină respectul elevului față de profesor. Ei, bine, nimic mai fals, ba dimpotrivă. Dacă știi să gestionezi, obții cea mai frumoasă relație cu elevii tăi: respect, încredere și dragoste reciprocă.

Cum te raportezi la părinți, care este relaţia ta cu aceștia? Ce așteptări ar trebui să aibă școala de la părinți și invers?

Am avut mereu relații bune cu părinții, pentru că am motivat corect evaluările făcute elevilor, am avut răbdare, i-am ascultat și am încercat permanent să întâmpin cerințele și așteptările comunicând ori de câte ori este nevoie. Da, comunicarea este echilibrul relației profesor-părinte.

Așteptările noastre, ale școlii, de la părinți sunt ca aceștia să aibă deplină încredere în școala pe care au ales-o, să respecte muncă profesorilor, să-i încurajeze pe copii în acest sens, să formăm un front comun permanent în toată activitatea cu elevii. Părințîi așteaptă de la școală păstrarea unui cadru cât mai competitiv, cât mai cald, cât mai atrăgător, mai prietenos, cât mai performant în raport cu posibilitățile intelectuale ale fiecărui copil și, nu în ultimul rând, siguranța copilului.

Care sunt trăsăturile pe care toți profesorii trebuie să le aibă?

Un profesor trebuie să fie: bine pregătit din toate punctele de vedere, creativ, adaptabil, înțelegător, exigent atât cu el cât și cu elevii lui, cald, răbdător și blând în același timp. În pauze este prietenul, părintele, iar la cursuri este doar profesorul.

Dacă n-ai fi profesor, ce altceva ți-ar plăcea să faci?

În mod cert aș fi fost unul dintre cei mai buni ghizi turistici din lumea aceasta! Am exagerat, dar îmi place. 🙂 Sunt convinsă de asta.

Dacă ai avea super-puteri, pe care ți-ai alege-o pentru a ajută sistemul de educație din România?

Ar fi suficientă o baghetă magică care să îndeplinească dorințe, să transforme răul în bine, urâtul în frumos, gândirea negativă într-una pozitivă, în folosul profesorilor și elevilor lor.

De ce ai ales IOANID?

Nu știam nimic despre IOANID. Cred că ne-am ales reciproc pentru că a fost ceva de genul dragoste la prima vedere. Am intrat timid și puțîn nehotărâtă pe ușa clădirii din Polonă pentru interviu și am simțit că ceva m-a îmbrățișat și nu m-a mai lăsat să plec. Locul acela mi s-a părut magic. Era altceva decât ce văzusem că școală până atunci. M-a vrăjit, m-a provocat. Asta a fost! Am vrut să fiu acolo. Și iacătă-mă-s, tot aici, încă sub vraja IOANID. 🙂