Autor: Manuela Moscal, profesoară d
Arta plastică e înrudită cu jocul, iar desenul conţine şi un aspect ludic. În demersul şi gestul artistic, în reprezentarea propriei concepţii, în construirea operei, artistul se joacă “de-a ceva”. De foarte multe ori copilul, asemenea artistului, exprimă doar emoţii imaginare şi, astfel, se joacă.
Joaca descătuşează, eliberează, creează. Artistul se joacă de-a imaginea – alege imaginea, se joacă de-a sentimentul – ştie să aleagă şi să recunoască sentimentul. Toate acestea le grupează şi le transformă în simboluri, le transfigurează în semne plastice şi le supune armoniei întregului. Prin joc se consumă un surplus de tensiune, de activitate şi se creează, pe suportul de lucru, o lume nouă ce dezvoltă funcţii estetice.
Henri Delacroix spunea că arta este o rudă apropiată a jocului, că amândouă se pot elibera de constrângerea realului şi de vertijul vieţii cotidiene. Asemenea copilului care se joacă, artistul îşi creează o lume şi o domină. Copilul nu are o reprezentare a realităţii prin desen egală cu realitatea percepută prin ochii adultului. Intenţia unui desen reprezentat printr-o linie începută, trasată doar pe jumătate, poate reprezenta pentru copil obiectul ca atare.
Vrând să cucerească, prin cunoaştere, spaţiul, să tatoneze, prin desen, lumea reală, înconjurătoare, copilul – asemenea artistului matur – printr-o împrospătare a trăirilor infantile, evadează din real şi astfel, pe suportul lui emoţional, se suprapun două lumi paralele: cea exterioară şi cea interioară. În artă, ca în joc, sunt câteva tendinţe care colorează realitatea: ironia, râsul, deznădejdea, comicul.
Pe suportul de lucru, eliberaţi de bune maniere, de ordini prestabilite, abolim ca nişte adevăraţi demiurgi reguli şi legi – chiar şi legi naturale, precum gravitaţia – şi oferim spectacolul vieţii noastre interioare, magia noastră lăuntrică. Realitatea îi oferă copilului doar puncte de plecare. Un nor de pe cer poate lua formă de balaur, o pată de mucegai sau o pată de ulei pe asfalt poate fi o vrăjitoare sau un căţel. O linie ce nouă ne pare trasată la întâmplare, pentru copil e un obiect, o stare şi uneori chiar o întreagă poveste, o întâmplare.
Am avut ocazia să lucrez cu preşcolari în grădiniţă. De multe ori i-am lăsat pe cei foarte mici, de 3-4 ani, să deseneze ce vor şi i-am urmărit cu mare atenţie, întrebându-i mereu ce reprezintă fiecare semn grafic pe care îl realizau. Am fost surprinsă când am auzit câtă poveste este în spatele unei linii, sau a unei suprafeţe haşurate, care nu părea cu nimic specială şi nu transmitea nimic în plan figurativ.
Exprimarea prin desen este, pentru copil, la început, mai mult narativă, iar abia mai târziu descriptivă, şi încearcă să-şi exprime ideea prin imitaţie. Indiferent de vârstă, de foarte multe ori desenul pe care îl construieşte un copil e o surpriză chiar şi pentru el însuşi, el experimentează finalitatea desenului.
Se realizează pe parcursul actului artistic un schimb perpetuu între mână şi ochi; mâna desenează – ochiul observă. Am observat că, la copilul mic, între intenţie şi gest nu întotdeauna există continuitate. El începe desenul spunându-mi că vrea să deseneze un cal şi ajunge să mă întrebe dacă îmi place iepuraşul pe care l-a făcut. I-am provocat pe copiii de 3 ani cu o temă oarecum banală, cu titlul ,,La joacă în parc’’.
După introducerea în atmosferă prin povestire şi comunicare liberă i-am lăsat să se exprime. În lucrări au apărut elemente compoziţionale care nu aveau ce căuta acolo: o cratiţă, o cană, o vază cu flori etc. Copilul, în acest caz, experimentează şi caută noi sensuri în gestul său artistic şi îşi lărgeşte experienţa de viaţă. Desenul, aşadar, participă la evoluţia psihologică şi motrică a copilului. Încercând să se exprime prin desen, copilul îşi cunoaşte mediul înconjurător, comunică despre el.
Uneori, copilul de vârstă şcolară îşi anunţă acţiunile, intenţiile şi povestea lucrării scriind peste sau printre desene, desenează vorbind și scriind, comandă lucrurilor şi personajelor ce să facă.
,,Jocul – spunea Delacroix – are ascendent asupra lucrurilor şi se sustrage lucrurilor’’. Copilul pune stăpânire pe lucruri, pe forme şi obiecte, iar cu ele, într-o logică şi ordine numai de el ştiută, creează o altă lume. Dezvoltând această teorie, putem lesne înţelege de ce arta se aseamănă cu jocul. Sau poate că este o continuare a acestuia.
Aparent, gestul artistic al copilului şi al adultului au o mulţime de trăsături comune, o mulţime de similitudini. Dar există şi variate motive ce despart cele două tipuri de manifestare. De pildă, faptul că, în jocul său artistic, copilul nu are nevoie de un material de lucru anume, de un mijloc anume de reprezentare. El îşi atârnă intenţiile de nişte simboluri, iar uneltele, instrumentele prin care transfigurează acţiunea sunt mai puţin importante.
Artistul, dimpotrivă, poate prefera un anumit tip de limbaj, se poate lăsa provocat de tehnică, de anumite instrumente de lucru cu care se simte familiarizat şi cu ajutorul cărora se poate exprima mai bine, poate prefera un instrument de lucru în favoarea altuia. Aceste obiceiuri tehnice grupându-se laolaltă alături de o multitudine de senzaţii, duc la un fel personal de exprimare, duc la o anume manieră de lucru, la ceea ce numim stil.
Va urma…